Ultimele noutati

INTERVIU marca “Adevărul” cu Solomon Marcus – un om genial al României… “de dincolo”! A murit la 91 de ani, într-o perioadă de criză a valorilor reale! Dumnezeu să-l odihnească-n pace!

646x404

Un interviu publicat în “Adevărul” cu unul dintre cei mai sclipitori români. Solomon Marcus a murit zilele trecute, la 91 de ani!

Matematicianul Solomon Marcus face o radiografie a celor 90 de ani împliniţi, în care vorbeşte despre adolescenţa marcată mai degrabă de neajunsuri şi de război, despre descoperirea pasiunii sale, matematica, „încercarea mea reuşită de a ieşi în lume“, dar şi despre multe alte lucruri care ţin, pur şi simplu, de filosofia vieţii.

Matematica s-o fi scriind cu cifre/ dar poezia nu se scrie cu cuvinte./ Cucurigu!“, astfel se încheie poezia „Matematica poetică“ dedicată de Nichita Stănescu lui Solomon Marcus. Acestea sunt reperele care îl definesc cel mai bine pe Solomon Marcus. Un matematician îndrăgostit iremediabil de poezie, de teatru şi de umor. Toate sunt spectacol, nimic nu e deşertăciune. Trebuie doar să ştii cum să reţii atenţia. Iar Solomon Marcus ştie. Pendulează de-o viaţă între rigorile lingvisticii, lirismul teoremelor şi structurile repe-titive ale improvizaţiei.

Imaginaţi-vă: Solomon Marcus, 90 de ani, recitând poezia „De-a v-aţi ascuns…“, a lui Arghezi, pe care o ştie, ca pe apă, încă din şcoala gimnazială! O tot repetă de atunci, ca la carte, cu intonaţie şi cu pauzele de respiraţie corespunzătoare. Solomon Marcus le-a trăit pe toate. Război, foame, dictaturi de tot felul. Chiar şi aşa, nu şi-a pierdut simţul umorului, această calitate care ne salvează pe toţi. Se întâlneşte cu amicii săi anual, organizat, de ziua lui I.L. Caragiale, tocmai la Mizil. Acolo, ironic sau nu, dezbat starea umorului în România. Încă-i bine! Spectacolul continuă.

Reporter: Domnule Solomon Marcus, încă din copilărie v-a pasionat matematica?

Solomon Marcus: Nu, nici gând. Abia mult mai târziu, după terminarea liceului. Toată adolescenţa, am fost îndrăgostit de poezie, de teatru şi de filosofie. Ce autori vă plăceau? Abia pe la 15 ani ani, pot spune că l-am înţeles pe Mihai Eminescu în profunzimea lui, după ce am citit poezia „Sara pe deal“. Parcă descopeream o altă limbă română. Din acel moment, l-am numit pe Eminescu co-autor al limbii române. M-a pasionat şi „O scrisoare pierdută“ a lui I. L. Caragiale, dar nu o înţelegeam pe deplin, că eram prea tânăr ca să înţeleg viaţa politică. Mă captiva modul în care personajele lui Caragiale deformau limba română. Tot în acea vreme, îl citeam pe Tudor Arghezi. M-a cutremurat, de pildă, poezia… Nu-i mai ştiu numele, dar cunosc versurile:

„Dragii mei, o să mă joc odată/ Cu voi, de-a ceva ciudat./ Nu ştiu când o să fie asta, tată,/ Dar, hotărât, o să ne jucăm odată,/ Odată, poate, după scăpătat./ E un joc viclean de bătrâni/ Cu copii, ca voi, cu fetiţe ca tine,/ Joc de slugi şi joc de stăpâni,/ Joc de păsări, de flori, de câni,/ Şi fiecare îl joacă bine./ Ne vom iubi, negreşit, mereu/Strânşi bucuroşi la masă,/ Subt coviltirele lui Dumnezeu./ Într-o zi piciorul va rămâne greu,/ Mâna stângace, ochiul sleit, limba scămoasă./ Jocul începe încet, ca un vânt,/ Eu o să râd şi o să tac,/ O să mă culc la pământ./ O să stau fără cuvânt,/ De pildă, lângă copac. […]“ O cunoaşteţi?

Reporter: Acum, că ne-aţi recitat-o dumneavoastră. Se numeşte „De-a v-aţi ascuns…“, mi-am amintit. E o poezie despre moarte.

Reporter: Şi de teatru cum v-aţi apropiat? Voiaţi chiar să deveniţi actor?

În Bacău, oraşul meu natal, nu exista teatru, dar mai venea, din când în când, în turneu, câte o trupă de la Bucureşti. Într-o zi, am trecut prin dreptul Căminului Cultural. Am văzut că se adunase lumea. Din curiozitate, am intrat şi eu pe furiş în sală, că n-aveam bilet. Era o trupă de amatori care interpreta piesa „Omul care a văzut moartea“, de Victor Eftimiu. Habar n-aveam atunci cine erau actorii sau ce piesă era. Însă  momentul acela a fost pentru mine o mare descoperire, care poate părea acum naivă: că un om se poate preface în aşa fel încât să trăiască viaţa altui om. Formidabil, domnule! De-atunci, dorinţa mea supremă a fost să devin actor. Timp de zece ani, nu am scăpat niciun spectacol. Iar înainte de a merge la o piesă de teatru, făceam rost de textul piesei şi îl studiam.

Reporter: Dar aţi jucat vreodată într-o piesă, măcar în conjuncturi private?

Solomon Marcus: Am jucat teatru, înainte să merg la şcoală, dar chiar despre joacă e vorba. Ne adunam toţi copiii de pe stradă într-o magazie de pe strada copilăriei mele, Strada Iernii, şi jucam teatru. Ne împărţeam între noi rolurile şi fireşte că mai mult ne schimonoseam. Eu mă ocupam atunci şi de „Ziarul Străzii“, eram singurul redactor. Scriam – pentru că învăţasem deja literele  – despre teatru, despre toate întâmplările din jocurile copiilor, cine a câştigat la jocul de castane, la alergări sau la fotbal. Dădeam chiar şi premii. Părinţii mei mă certau pentru că vedeau că dispăreau din casă diverse obiecte – nasturi, capace de sticle –, pe care eu le luam ca să le ofer câştigătorilor.

„Tata n-a mai vorbit cu mine doi ani“

Reporter: Tatăl dumneavoastră şi-ar fi dorit foarte mult să-i urmaţi meseria de croitor. Aţi moştenit ceva din dexteritatea sa? Vă învăţa de mic să coaseţi nasturii la cămaşă?

Solomon Marcus: Tatăl meu ajunsese să fie un croitor foarte apreciat în Bacău. Era un artist! El ştia una şi bună. „Există două meserii care te fac om: inginer şi medic. Restul sunt muritori de foame!“. De aceea, a fost foarte dezamăgit de mine. Pentru că la activităţi care cer manualitate, nu m-am priceput niciodată. Când a aflat că vreau să urmez Facultatea de Matematică, timp de doi ani n-a mai stat de vorbă cu mine. A rupt relaţiile complet. Mi-l dădea mereu ca exemplu pe un profesor de matematică din Bacău, domnul Glodaru, care ajunsese într-un hal de mare sărăcie. „Nu m-ai ascultat, ai să ajungi ca ăsta!“.

Reporter: Dar erau înstăriţi părinţii dumneavoastră?

Solomon Marcus: Iniţial, tata avusese o oarecare stare financiară, cumpărase o casă pentru familia noastră, dar, în urma crizei din anii ‘30, am sărăcit rapid. Prin ‘42, o duceam foarte greu. Atunci a trebuit să mă gândesc, împreună cu fraţii mei mai mari, cum să contribuim la întreţinerea familiei. Aşa am început, pe la 16-17 ani, să dau meditaţii elevilor mai mici. Ţin minte că îl meditam pe băieţelul unui fabricant de mezeluri care nu mă plătea cu bani, dar îmi aducea câte un pachet de produse ale fabricii, de care eram foarte încântat. Am continuat să ofer  meditaţii pe toată perioada studenţiei mele, din toamna anului 1944 până în 1949. Aproape că nu mai rămăsese cartier în Bucureşti unde să nu fi avut meditaţii. Erau ani de sărăcie şi trebuia să mă întreţin. Eram mereu înfometat! Până la vârsta de 20 de ani, eu n-am avut niciodată hainele mele. Le purtam pe cele rămase de la fraţii mei mai mari.

Citeste textul INTEGRAL: adev.ro/nva7h5




Caricatură

Ne gasiti pe: