Un car cu lemne pentru Bărăcani

Pe vremuri, la mine în parohie, într-un sat de la marginea județului, mă jucam din cînd în cînd de-a Moș Nicolae. Satul – mic, necăjit, 80 de familii. Noroc de niște oameni buni care ne ajutau. Mergeam la Polirom, la Silviu Lupescu: Silviu, sunt în sat niște oameni prăpădiți, dă-mi te rog niște bani să le iau de mîncare. Și Silviu îmi dădea. Mergeam la Spitalul „Sfînta Maria”, la domnișoara doctor Simona Gavrilescu: Simona, sunt în sat niște copii bolnavi și n-avem medic. Te rog, nu vii tu să-i vezi? Și Simona își punea cizmele de cauciuc și venea. Fără ei n-aș fi scos-o la capăt, măcar așa, cît de puțin.

Odată, de un Sfîntul Nicolae, dau peste o casă cu 12 suflete, dacă se poate numi casă patru pereți lipiți cu lut și acoperiți cu resturi de tablă. Vreo șapte-opt copii înghețați, două fete cu burta la gură, părinții, fără slujbe, munceau cu ziua și trăiau din te miri ce. Tocmai ce aduseseră un cărucior de „ciocane” și umpluseră casa de fum. Da’ n-aveți lemne? întreb și eu, ca să zic ceva. N-am apucat, părinte, zice bărbatul, că sînt scumpe tare. Nu mi-a mai tihnit seara. M-am dus la nea Costache, epitropul. Nea Costache, cîţi bani avem strînşi la biserică? O nimica toată, dar tot ajungeau de-un car cu lemne. I-am luat pe toți și i-am dus omului. Uite, zic, ia mîine un car cu lemne, și duminică să veniți la slujbă. Duminica următoare au fost toți în biserică. Lumea a cîrtit puțin, că de ce cheltui banii bisericii pe „Bărăcani” (așa le era porecla, de la baraca în care locuiau), dar văzîndu-i frumușel la slujbă și pe toți copilașii aceia cuminți morfolind la prescuri, m-au iertat. Bărăcanii nici n-au mai lipsit de-atunci din biserică. După cîtva timp, ne-am și încuscrit, că una din fete a născut un băiat și au venit să li-l botez. Iar cînd a fost să facem biserică nouă în sat, Bărăcanii au fost printre primii la dat o mînă de ajutor. La vreo trei-patru ani după ce am plecat din parohie, ce aflu de la nea Vasile, paraclisierul. O fată de-a Bărăcanilor, abia intrată în școală, i-a lăsat pe toți cu gura căscată. Avea o memorie fantastică și făcea din cap tot felul de calcule complicate. Un caz „paranormal”! Printr-o împrejurare încîlcită, ca toate căile Domnului, o fundație străină a auzit de fata Bărăcanilor și a venit să-i vadă. Pe fată și pe maică-sa au invitat-o în străinătate, parcă pe la Londra, la un centru de excelență, ceva de genul ăsta. Nea Vasile nu știa să-mi spună exact. Iar Bărăcanilor le-au cumpărat o căsuță în sat. Așa merg lucrurile, cum s-ar spune. Cînd o să mă întorc în țară, o să trec pe la ei, să-mi văd finul. Și să mă mîndresc cu fata Bărăcanilor, care a mîncat prescură din mîna mea.

Bărăcanii s-au aranjat, dar eu eram s-o încurc la vremea aceea cu șefii mei. Cînd să fac „raportul” contabil anual (orice paroh are datoria aceasta, să arate cum a cheltuit banii credincioșilor), iau formularul, îl sucesc pe toate părțile. Unde să trec banii bisericii pe care-i dădusem de pomană Bărăcanilor? Erau acolo tot felul de rubrici: lumînări, tămîie, botezuri, morți, nunți, dascăl, curent electric etc., dar nici una „pomană” sau, cum se mai spune, „milostenie”. Mă uit ce mă uit, apoi iau pixul și scriu apăsat la capătul paginii: De pomană. Un car cu lemne pentru Bărăcani. Trei sute de mii. Duc „raportul”, îl ia părintele protopop, adică șeful meu, îl întoarce pe toate părțile. Se uită lung. Își pune și ochelarii. Ce e aia, „de pomană”? mîrîie el. Pe degeaba, zic. Adică am dat un car de lemne de pomană. Lasă hîrtia și mă privește peste ochelari. Din banii parohiei? Păi, zic, aș fi dat din salariul meu, dar nu mă ajung cu banii. Lasă hîrtia deoparte. Mă, tu ai venit să faci pe nebunul?Doamne ferește, părinte protopop. Păi, face el, asta e delapidare. Așa e, zic. Se enervează.Las’ că văd eu ce-o să mai spui înaintea Preasfințitului. O să-i spun că așa m-a învățat Hristos, să împart banii Bisericii cu toți prăpădiții. Pînă la urmă m-a iertat protopopul, că era om bun.

În fiecare an, de Sfîntul Nicolae, îmi amintesc de Bărăcani și de carul cu lemne. O nimica toată, la urma urmei, niște firimituri de la masă, dar care au schimbat viețile unor oameni, așa cum, mai demult, o Pîine întreagă i-a schimbat pe alți doisprezece. Și așa a început totul. Nu e bine că-mi amintesc și, uite, vă mai și povestesc spre laudă, așa că mi-am pierdut plata în cer. Dar am nădejde că pentru rugăciunile Bărăcanilor, Dumnezeu mă va ierta.

Textul l-a scris Ioan Florin Florescu, fost ziarist, actual preot ortodox într-o parohie din Scoția. Are o grămadă de texte frumoase, pe blogul său:      https://ioanflorin.wordpress.com/jurnal-scotian/

Florescu s-a stabilit în august 2011 în Scoţia, după ce a fost preot de ţară, editor la Polirom şi cercetător ştiinţific la Universitatea din Iaşi, unde s-a ocupat de proiecte culturale majore precum Septuaginta şi Biblia de la 1688. A fost pădurar, a început succesiv studii universitare de silvicultură, psihologie şi informatică, a practicat jurnalistica la Braşov şi Iaşi, iar în 1998 a fost hirotonisit preot.